ALFABETUL ARAB SI
CALIGRAFIA
Limba araba face parte din grupul
limbilor semite si este mijlocul de exprimare cotidiana pentru sute de milioane
de persoane. Se vorbeste in tarile din
nordul Africii - Mauritania, Algeria
Maroc, Tunisia, Libya, Egipt , Sudan, Somalia dar si in Djibouti si Insulele
Comore – in oriental mijlociu respectiv
Peninsula Arabica in tari ca Liban, Syria, Iraq, Iordania, Arabia Saudita,
Kuwait, Palestina, Bahrain, Qatar, U.A.E., Oman, Yemen dar si in orientul
indepartat unde sunt importante comunitati de musulmani.
Limba araba face parte parte din familia
afro-asiatica, ramura semitica care a conservat mult mai multe particularitati
ale semitei comune – inclusiv inflexiunea – decat ebraica sau celelalte limbi
surori (asiro-babiloniana, aramaica, sud-araba, etiopiana sau feniciana), care
sunt de fapt dialecte desprinse dintr-o limba comuna si anume URSEMITISCH.
Alfabetul arab isi are originea in alfabetul
nord-semitic si este derivat dintr-o forma cursiva a alfabetului Nabateean,
derivat la randul sau din cel Aramaic – din care prin intermediul fenician s-au
dezvoltat si alfabetele europene (grec, latin si chirilic). Fenicienii au fost
primii care au folosit o scriere exclusiv alfabetica, inspirata din
hieroglifele egiptene. Dar dupa cum spun
specialistii din domeniu intre cele doua scrieri – cea egiptena hieroglifica si
cea feniciana alfabetica exista o bresa umpluta astazi de descoperirea scrierii
sinaitice. Semitii sinaitici au preluat
de ex. hieroglifa pentru “cap de bou” – fara a tine seama de pronuntia
egipteana – si au numit-o “cap de bou” in propria limba adica – ‘aleph – care a
devenit mai tarziu litera ” ‘alif” in alfabetul limbii arabe de astazi. Apoi pe
principiul acronimiei[i],
au folosit acest semn pentru sunetul “a”.
Acelasi lucru au facut si in cazul semnului care nota cuvantul “casa”
numindu-l “beth” si utilizandu-l pentru sunetul “b” s.a.m.d.. Asadar originea sinaitica a alfabetului
explica modul in care a putut fi transmis, pe de o patre in Arabia de Sud, unde
s-a dezvoltat independent si era utilizat de mineeni probabil inca din anul
1200 i.e.n., si pe de alta parte modul in care a ajuns in nord, pe tarmul
fenicienilor. Alfabetul a urmat calea comertului cu turcoaz, vandut de arabi
fenicienilor, tot asa cum ulterior a urmat cale comertului dintre fenicieni si
greci, pentru a da nastere tuturor alfabetelor europene. Inscriptiile descoperite
in zona Safa din Hawran care dateaza cel putin din anul 100
e.n. ca si inscriptiile dedanite si lihyanite de la al-‘Ula, din nordul Hijazului din sec. VII –
III i.e.n – in asa numita PROTOARABA – precum si
scrierile tamudice din
aceeasi regiune , in special din al-Higr si Tayma
( din sec. Vi.e.n – IV e.n. ) stau marturie despre unele sisteme derivate din
alfabetul sud-arab, dar limba tuturor acestor inscriptii este araba de nord,
doar putin diferita de araba clasica. In peninsula Sinai, locul in care au
fost primite “cele 10 porunci”, s-au descoperit poate cele
mai vechi inscriptii alfabetice ce provin de la Sarabit al-Hadim si dateaza
aproximativ din anul 1850 i.e.n , fiind anterioare cu aproape opt secole
inscriptiei lui Hiram de la Gubayl (anticul Gebal), descoperita de Montet si
considerate una dintre cele mai vechi inscriptii feniciene, care sunt pastrate la muzeul din Cairo. O alta inscriptie veche si foarte importanta
care provine de la al- Namara, din estul Hawramului, si care
dateaza din anul 328 e.n. este epitaful de pe mormantul lui Imru' al-Qais,
rege lahmid din Hira, dar si un mare poet. Scrierea utilizata in acest epitaf
este o versiune a caracterelor nabateene, cu multe elemente de tranzitie spre
ulterioara scriere nord-araba, in special in ceea ce priveste legatura dintre
litere. Revenind la scrierea cursiva
nabateeana , aceasta a fost folosita incepand cu sec. al-III-lea e.n. pentru notarea limbii nord-arabe, araba
Coranului si araba moderna. Mai exact, aceasta devine scrierea rotunjita Nashi,
spre deosebire de scrierea unghiulara numita Kufi (kufica) – scriere care poarta
numele orasului Kufa ( desi apare inaintea intemeierii orasului Kufa) – scriere
utilizata pentru primele documente oficiale, pentru monumente si monede dar aproape in
exclusivitate pentru scrierea Coranului. Incepand cu sec. IV si V e.n. acest
alfabet este folosit de toate triburile arabe de la Hirah si ‘Anbar, el
patrunzand si in Higaz, inclusiv la tribul Qurays – tribul Profetului Mohamad –
unde a fost introdus de catre Harb bin ‘Umayyah. Liniile rectilinii (al-musnad) reflecta un
proces indelungat de dezvoltare. Acest alfabet, asemenea altor sisteme semite
de scriere , era compus numai din
consoane 29 la numar, cu o scriere de la dreapta la stanga. Alfabetul arab s-a dezvoltat cu precadere,
incepand cu sec al-VII-lea, odata cu fixarea in scris a textului sacru al
religiei islamice, Coranul. Intr-o prima faza, textul Coranului a fost notat
intr-un ductus consonatic, defectiv, in care acelasi semn graphic reprezenta
mai multe consoane, iar vocalele scurte nu erau marcate, ceea ce ingreuna
lectura si chiar intelegerea textului. Ca urmare a acestui lucru ,
‘Abu-l-‘Aswad ad-Du’ali (m. 688) a introdus un sistem construit din puncte
colorate, prin care se indicau vocalele scurte. Catre anul 700, Califul
‘umayyad ‘Abdu-l-Malik, porunceste sa
fie facuta diferentierea consoanelor in scris. Asa ca Al-Halil bin ‘Ahmad al-Farahidi (m.
786) a inlocuit sistemul de notare a vocalelor scurte folosit de ‘Abu-l-‘Aswad ad-Du’ali,
printr-un alt system ce cuprinde sase semen:
Trei pentru
vocale scurte:
-
Fatha pentru
“a”
-
Damma pentru “u
-
Karsa pentru “i”.
Unul pentru a indica absenta vocalei dupa o consoana:
-
Sukun
Unul pentru
a indica prelungirea vocalei “a”;
-
Madda
Unul pentru
dublarea consoanei:
-
Sadda
Acest sistem s-a impus in mod exclusiv
din sec. XI si este folosit si astazi.
Comparativ cu alfabetul latin,
alfabetul arab nu are litere mari ( majuscule), dar nici mici (minuscule) . Nu
exista litere specific de tipar ori de mana, ci numai stiluri de scriere
diferite. In schimb, deoarece literele se leaga intre ele, cu cateva exceptii (
si acestea sunt literele waw, z, r, d, dh,alif), au forme diferite in functie de
relatia lor cu celelalte litere din compozitia cuvantului. Practic literele arabe au patru forme de
scriere - litera izolata, litera de
inceput de cuvant, litera mediala si litera finala.
Coranul este singura “carte” total vocalizata
pentru a evita erorile de citire. De asemenea mai sunt vocalizate si cartile
destinate invaratii limbii arabe de catre straini, abecedarele, si Biblia. In
textele obisnuite vocalele scurte nu apar decat atunci cand este necesar pentru
a evita confuziile de citire intre cuvintele care au acelasi schelet consonatic,
dar se diferentiaza prin vocale.
Alfabetul arab, cu unele adaptari,
se foloseste, fie in exclusivitate, fie in paralel cu alte alfabete si pentru
notarea altor limbi din Asia precum persana(farsi), kurda, pashto, urdu,
malaeza, dar si a unor limbi din Africa precum swahili, hausa sau berbera.
Printre alte limbi care au folosit alfabetul arab sa mai amintim si
turco-osmana pana in 1928 si azera pana in 1924.
CALIGRAFIA ARABA
Caligrafia Islamica este practica artistica a scrisului de mana si forma
principala de expresie a esteticii in culturile islamice, in special in
contextul religios. Este o arta aparuta in sec. islamice al-II-lea sau al –
III-lea, devenind in scurt timp cea mai apreciata si prestigioasa arta, care
consimtita de Coran (68:1, 96:4) isi propune sa perpetueze cuvantul lui
Dumnezeu, avand un rol important in evolutia limbii arabe.
Caligrafia araba nu s-a demodat asa
cum s-a intamplat cu caligrafia europeana, ci este inca socotita de catre arabi
ca fiind o forma majora de arta, caligrafii
fiind foarte respectati in societate.
al-Rayhani (m.834)este
considerat unul dintre parintii caligrafiei arabe, care a trait in timpul lui al- Ma'mun si care a creat stilul care ii poarta numele, ibn-Muqla (886-940),
vizirul abbasid caruia califul al-Raadi i-a taiat mana dreapta, dar care a continuat sa scrie elegant
cu mana stanga, sau chiar legandu-si condeiul de ciotul mainii drepte si ibn-al-Bawwab. (m.1022 sau 1032) fiul usierului salii de audiere a petitiilor
de la Bagdad si inventatorul stilului muhaqqaqi. Alt reprezentant de seama a fost Yaqut al-Musta'simi , caligraful ultimului calif abbasid. Stilul yaquti ii
poarta numele.
Caligrafia araba, persana si
otomana se asociaza cu motive abstracte pe peretii si plafonul moscheilor, dar
si pe hartie. Deasemenea i se da si forma concreta cum ar fi cea a unei plante,
a unui animal sau a unei corabii.
Stiluri de
caligrafie geometrice
In
caligrafia araba sunt cunoscute doua
stiluri :
1. Stilul Kufi – un stil mai
curat, geometric cu un ritm vizibil si accentuat pe liniile orizontale,
vocalele fiind marcate uneori cu puncte rosii si consoanele sunt evidentiate
prin linii scurte pentru a face textul mai usor de citit. Acest stil mai apare
sip e monezile vechi.
2. Stilul Maghribi – in variant
Andaluza este un stil mai rigid al stilului Kufi, cu mai multe linii curbe.
Substiluri
de caligrafie geometrica:
·
Stilul Kufi inflorat- cu litere geomrtrice associate
cu elemente stilistica vegetale;
·
Stilul Kufi geometric – cu litere asezate in forme
geometrice complexe, bi-dimensionale, scopul fiind decoratiunea si nu cititul.
Stiluri de caligrafie cursive
In caligrafia
cursiva deosebim sase stiluri:
1. Stilul Naskh - aparut in sec. X , mai usor de scris si de citit, folosita in
corespondenta;
2. Stilul Ulu - stil monumental si
energic cu vertical prelungite folosit de mameluci de-a lungul sec. XIV – XV.
Mai este folosit si azi in Turcia, dar intr-o forma mai transformata si
rafinata.
3. Stilul Tawqi' - aparut in timpul califatului abbasid
si folosit pentru semnarea actelor oficiale, prezentand vertical prelungite si
curbe lrgi ce depasesc linia de scris, rar
folosit;
4. Stilul Rigani - o versiune in
miniature a stilului …………………… . Este o
scriere folosita des si in ziua de azi.
5. Stilul Mudaqqaqi - o scriere ampla,
alerta,cu terminatiile literelor prelungite, iar curbele subliniaza textul;
6. Stilul Ki'ani - o versiune in
miniature a stilului mudaqqaq.
Incepand cu sec XIV sunt folosite si alte stiluri cursive pe teritoriile
otomane si persane cum ar fi Nasta'liq,Shikasteh, Diwani, Diwani al-Jali, Bihari si Ruq'ah.
Cele
sase stiluri de scrieri cursive (al-aqlam as-sitteh
) au fost introduse de ibn Muqla
(m.939) si
ulterior rafinate de succesorii sai ibn al-Bawwab (m.1022) si Yaqut al-Muctacsimi (m.1298)
Instrumente si
suporturi grafice
Instrumentul traditional este qalemul
facut din bambus sau trestie
uscata. Mai tarziu apare, sub infuenta
chineza , peria din par de cal.
Cerneala este colorata si aleasa
astfel incat intensitatea ei sa poata varia diferit creeind un efect dinamic.
Suporturile cele mai utilizate erau papirusul si pergamentul, dar o data
cu aparitia hartiei s-a produs o adevarata revolutie a caligrafiei, iar mai
tarziu apare caligrafia pe material textile.
Pe langa caligrafie s-au mai dezvoltat
in relatie directa cu cartea sfanta si alte arte precum ornamentarea colorata,
inluminura, legarea cartilor. La sfarsitul perioadei abbaside apare si arta
decorarii cartilor si a inluminarii
Coranului, care va cunoaste o perioada de glorie in timpul selgiukizilor si a
mamelucilor. Poleitorul ( ) era aproape la
fel de apreciat ca un caligraf. Aplicata initial pe paginile Coranului, aceasta
arta s-a extins apoi si asupra manuscriselor profane.
Caligrafia este astazi poate singura arta
care are atat creatori crestini cat si musulmani la Cairo, Beirut, Damasc si
Istanbul.
[i] Acronimie=
procedeu de formare a cuvintelor prin abrevieri
Qalemul
instrument de
scris din
bambus
Qalemul din trestie
uscata
Modele
de scriere caligrafica cursiva in forma de animale si
fructe
Model de scriere
geometrica incadrata intr-un romb in stilul Kufi
Model
de scriere caligrafica stilul Ta’liq
Model de scriere stilul
Diwani
Model de scriere stilul
Ruq’ah (foaie)
Diverse lucrari
caligrafice;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu